Informatii privind importanta microelementelor

 Borul are un rol fiziologic multiplu, participad in metabolismul plantei, ca anion si formand esteri fiziologici activi. El stimuleaza absorbtia unor macro si microelemente. Insuficienta lui in nutritie provoaca cloroza, rasucirea si deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor  terminali, oprirea proceselor de crestere si dezvoltare, aparitia de pete brune sau negre in interiorul fructelor sau a unor organe.

Excesul de bor are un efect toxic, frunzele se rasucesc si se necrozeaza pe margini.

Suplimentarea lui se face din Octaboratul de sodiu pe toate fazele de vegetatie a plantei.

            Manganul in plante, numeroase enzime sunt activate de Mn. In glicoliza ca si in alte procese in care este prezenta fosforilarea, un rol important are prezenta manganului; piruvatoxidaza, oxalacetatdecarboxilaza, oxalsuccinatdecarboxilaza, alfacetoglutara – toxidaza, enzima acidului malic, enzima acidului citric, enzima acidului izocitric sunt activate de Mn. Manganul favorizeaza inmultirea bacteriilor din nodozitati la leguminoase, precum si acumularea unei cantitati mai mari de azot, prin activarea sistemului enzimatic care catalizeaza reactia dintre hidroxilamina si derivatii glutamici. Suplimentarea cu mangan favorizeaza continutul de vitamina C la tomate si castraveti. Simptomele de carenta la dicotiledonate apar sub forma de cloroza la frunzele tinere, intre nervuri, spre deosebire de aceea a fierului care apare pe toata frunza sau aceea de magneziu care incepe la frunzele batrane. Volumul celulelor este mai mic iar peretii celulari au o permeabilitate mai scazuta. Continutul critic de Mn este considerat la nivelul 17 ppm din suprafata uscata. Excesul de mangan produce efecte toxice si se manifesta sub forma de pete brune, care apar pe frunzele mai batrane. Plante indicatoare ale excesului de mangan sunt : lucerna, varza, conopida, sfecla pentru zahar, tomatele, porumbul. La aceste specii sunt afectate radacinile, care se brunifica, pe frunze aparând pete necrotice.

Suplimentarea lui se face din Sulfatul de Mangan pe toate fazele de vegetatie a plantei.

            Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viata, sub forma de ioni. El este raspandit la plantele inferioare (alge si ciuperci) si la plantele superioare. Zincul intra in structura chimica a enzimelor carbohidraza, fosfataza si numeroase dehiodrogenaze. O buna aprovizionare cu Zn favorizeaza cresterea continutului de triptofan, precursor cunoscut al auxinei, iar ca urmare este influentata favorabil prezenta auxinei in planta. Zincul mareste continutul de zahar solubil, are actiune asupra vascozitatii protoplasmei, pe seama scaderii continutului de apa libera. Carenta lui in corpul plantelor se manifesta prin reducerea cresterii plantelor, dispunerea in rozeta a ramurilor si frunzelor terminale, patarea cu galben a frunzelor. Vita de vie, inul, hameiul ricinul si porumbul sunt sensibile la lipsa din nutritie a zincului. Graul, secara, ovazul si mazarea sunt mai putin sensibile. Excesul de zinc este toxic, plantele raman mici, cu manifestari de cloroza. Comportarea lor este diferita, porumbul este rezistent la un continut ridicat, cartoful este foarte sensibil la conditii asemanatoare. Suplimentarea lui se face din Sulfatul de pe toate fazele de vegetatie a plantei.

            Cuprul intra in compozitia chimica a multor substante. El constituie componentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Continutul cuprului in plante variaza de la urme, pana la 46 p.p.m. Carenta cuprului apare mai ales pe terenurile mlastinoase. Aceasta se manifesta prin vestejirea si decolorareapâna la o nuanta alba a frunzelor tinere. Suplimentarea lui se face din Sulfatul de Cupru pe toate fazele de vegetatie a plantei.

            Molibdenul, favorizeaza formarea nodozitatilor de pe radacinile plantelor leguminoase. Molibdenul favorizeaza biosinteza clorofilei si intensifica fotosinteza, de asemenea, favorizeaza sinteza peptidelor si substantelor proteice. Lipsa de molibden produce schimbari in fractiile proteice, glucidice si stânjeneste cresterea plantelor. De multe ori nu se formeaza florile . Culoarea frunzelor devine verde-cenusie  sau galbena-clorotica, plantele apar ca ofilite. Frunzele de tomate si de tutun prezinta pete necrotice. Frunzele batrâne adesea mor, in timp ce frunzele tinere se rasucesc, iar fructele nu se formeaza. La leguminoase, in cazul carentei de molibden, frunzele sunt marmorate, nervurile ramân verzi, chiar si dupa moartea tesuturilor; la graminee, frunzele devin clorotice, se necrozeaza la vârf, boabele sunt sistave, ovazul fiind cel mai sensibil. Suplimentarea lui se face pe toate fazele de vegetatie a plantei.

            Fierul este utilizat de plante sub forma de saruri feroase si ferice . El este absorbit de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin intreg corpul lor sub forma de ioni. Fierul ifluenteaza fotosinteza, fosforilarea oxidativa si metabolismul azotului, catalizeaza biosinteza pigmentilor clorofilieni si carotenoizi.

Relatia dintre simptomele carentei de fier, continutul de clorofila, continutul de acizi

solubili si continutul de fier din frunza. Carenta fierului in corpul plantei determina ingalbenirea frunzelor si incetinirea cresterii.Lipsa de Fe produce cloroza frunzelor tinere, pe când frunzele batrâne de pe aceleasi ramuri ramân verzi. Spre deosebire de cloroza provocata de lipsa de mangan, care apare pe frunze intre nervuri, la carenta de Fe frunza este afectata in intregime. Fosforul in exces impiedica buna aprovizionare a plantelor cu Fe, (raportul optim P/Fe este de 40-50). De asemenea, raportul Fe/Mn este considerat a fi o cauza a dereglarilor ce apar in nutritia plantelor ; la un continut mare de Mn apare carenta de Fe. In prezent, pentru corectarea carentei de fier se folosesc chelatii sintetici, dar a caror utilizare necesita inca investigatii. Se cunosc o serie de astfel de substante, cum sunt: etilen diamina tetraacetat de Fe (FeEDTA), dietilentriamina pentaacetat de Fe (FeDTPA), acid aminopolicarboxilic de Fe (FeAPCA) si altele.